Moartea si semnificatiile ei complexe
Experienţa marelui yoghin eliberat Ramana Maharishi este elocventă prin forţa ei evocatoare şi prin transformarea profundă pe care a generat-o în fiinţa înţeleptului, chiar dacă pe atunci el avea doar 17 ani:
„Eram singur într-o cameră de la etajul 1 al casei unchiului meu, în Madura. Rareori fusesem bolnav până atunci şi în ziua aceea mă simţeam chiar foarte bine, însă deodată am simţit o frică teribilă de moarte. Starea sănătăţii mele era foarte bună, așa că spaima teribilă care mă copleșise nu avea aparent nicio justificare. În acele momente mă stăpânea un singur gând: „Voi muri”. Nu am avut nicio dorinţă de a consulta un doctor sau de a chema în ajutor pe unchiul sau pe prietenii mei. Am simţit că trebuia să rezolv eu însumi problema, chiar atunci şi acolo.
Şocul provocat de frica morţii mi-a orientat mintea spre interiorul fiinţei mele şi imediat m-am pomenit gândind, fără să rostesc totuşi cuvintele în minte: „Moartea a venit; dar ce înseamnă ea? Ce înseamnă să mori? Doar acest trup moare.” Întins pe jos, mi-am apropiat picioarele ca un cadavru de la morgă şi am imitat starea de rigor mortis, pentru a da o forţă mai mare întrebării mele. Mi-am oprit respiraţia şi mi-am strâns buzele, astfel încât niciun sunet şi niciun cuvânt să nu fie rostit. Am gândit: „Ei bine, acest trup a murit şi va fi dus la terenul de cremaţie, unde va fi ars şi se va transforma în cenuşă. Dar oare, odată cu moartea trupului, am murit şi eu?
Oare este acest trup «eu»? Acum este tăcut şi inert, dar cu toate acestea simt forţa personalităţii şi chiar vocea «eu-lui» în interiorul meu. Deci, în realitate, sunt spiritul care transcende trupul din carne şi oase. Trupul moare, dar spiritul nu poate fi atins de moarte. Asta înseamnă că sunt un spirit etern.”
Analiza mea interioară nu a fost un simplu monolog, ci mi-a cuprins cu putere întreaga fiinţă, ca un adevăr viu pe care l-am perceput în mod direct, aproape fără intermedierea procesului mental. Eram atunci ceva foarte real, eram singura realitate a stării pe care o aveam în acel moment; întreaga activitate conştientă ce era conectată la trupul meu era, de fapt, centrată asupra ideii de „Eu”.
Din acel moment, „Eu” sau Sinele a devenit o atracţie fascinantă pentru mine. Frica de moarte a dispărut odată pentru totdeauna, iar absorbţia în Sine nu a încetat să se manifeste de atunci înainte. Fireşte, în anii care au urmat au apărut şi alte gânduri, dar ele veneau şi treceau, precum notele unei melodii.
„Eu” a continuat să rămână nota fundamentală în jurul căreia se construiau toate celelalte note. Chiar dacă trupul era angajat în vorbire, citire sau orice altceva, rămâneam mereu centrat în „Eu”. Înainte de acea criză fundamentală nu aveam o percepţie clară despre Sine şi nici nu eram atras în mod deosebit de el.
Atenţia mea a fost însă complet orientată către Sine după acea experienţă şi nu l-a mai părăsit niciodată de atunci.”
Fragment din articolul Moartea și semnificațiile ei complexe
din revista Yoga Magazin EDITIE SPECIALĂ - Moartea și tainele uimitoare ale Lumii de dincolo