Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon
Relatarea domnișoarei Jourdain despre prima ei vizită la Micul Trianon, august 1901
În vara lui 1900 am fost pentru prima dată la Paris. Am cumpărat atunci un apartament pe care l-am mobilat, cu intenția de a aduce să locuiască acolo o doamnă de naționalitate franceză, care se ocupă de fetele mele mai mari de la școală.
Parisul îmi era necunoscut și, în afară de galeriile de artă și una sau două biserici, nu am făcut nicio vizită. Expoziția din 1900 era în plină desfășurare, iar tot timpul mi-l petreceam acolo împreună cu prietenii mei francezi.
Totuși, în vara următoare, în 1901, după mai multe luni petrecute la școala mea din Anglia, s-a ivit prima oportunitate de a invita un oaspete cu mine la Paris – și am invitat-o pe domnișoara Moberly să vină cu mine.
Ea a sugerat să vizităm partea istorică a Parisului, într-un fel de ordine cronologică, iar eu eram nerăbdătoare să o văd, practic pentru prima dată, împreună cu ea.
Într-una din zile ne-am hotărât să mergem la Versailles, fără însă o prea mare tragere de inimă, deoarece aveam impresia că era o deviere de la planul nostru, nerespectând ordinea cronologică a obiectivelor de vizitat. Nu știam la ce să mă aștept, deoarece cunoștințele mele referitoare la acel loc și semnificația lui erau extrem de sărace. Așa că am căutat indicații despre cum se ajunge acolo pe harta turistică și am pornit cu încredere.
După ce am petrecut ceva vreme în palatul Versailles, am coborât pe lângă peluză și am luat-o la dreapta, pentru a găsi Micul Trianon. Am mers destul de mult la vale, pe o alee împădurită și apoi am ajuns la Marele Trianon, în fața căruia nu am zăbovit. Am continuat să mergem în direcția Micului Trianon, însă chiar înainte de a ajunge la ceea ce am aflat ulterior că era intrarea principală, am văzut o poartă care ducea către o potecă ce cobora. Pentru că poarta era deschisă și părea a fi o intrare folosită, am spus: „Ce-ar fi să o luăm pe aici? Trebuie să ducă la casă”, și am pornit.
În dreapta noastră am văzut niște case țărănești, care păreau goale și părăsite; unelte agricole (printre care și un plug) stăteau împrăștiate pe pământ; ne-am uitat înăuntru, dar nu am văzut pe nimeni. Imaginea era tristă, însă abia când am ajuns în capătul potecii, unde se afla o grădină, am început să am sentimentul că ne-am rătăcit și că ceva nu era în regulă.
Erau acolo doi bărbați îmbrăcați în uniforme (de culoare verzuie), care țineau ceva în mâini; posibil să fi fost bastoane.
O roabă și alte câteva unelte de grădinărit erau în apropierea lor. Ca răspuns la întrebarea mea, ei ne-au spus să mergem tot înainte. Îmi amintesc că am repetat întrebarea, pentru că îmi răspunseră într-un mod aparent indiferent și mecanic, însă nu am primit decât același răspuns, în același fel.
Cum stăteam acolo, am văzut în dreapta noastră o casă izolată, solid construită, cu trepte din piatră la intrare. În prag erau o femeie și o fetiță. Am remarcat îmbrăcămintea lor neobișnuită. Ambele purtau eșarfe albe încrețite pe corsaj, iar rochia fetei, care părea să aibă doar 13 – 14 ani, era lungă până la glezne. Fata avea, de asemenea, o bonetă albă. Femeia îi înmână fetei un ulcior.
Urmând indicațiile celor doi bărbați, am mers înainte, însă aleea ce ne fusese indicată părea să ne depărteze de locul unde credeam că se află Micul Trianon. Un sentiment de apăsare și de singurătate m-a cuprins. Am început să am senzația că merg prin somn; starea aceea era deprimantă.
În cele din urmă am ajuns la o potecă ce o intersecta pe a noastră, iar în fața noastră, în pădure, am văzut o construcție compusă din câteva coloane și un acoperiș. Pe treptele ei stătea un bărbat ce purta pe umeri o mantie neagră, groasă, iar pe cap o pălărie moale cu boruri late. În acel moment, sentimentul ciudat care mă cuprinsese a culminat cu impresia clară a ceva nenatural, care inspira frică. Bărbatul s-a întors încet cu fața, care era marcată de vărsat de vânt; culoarea pielii sale era foarte închisă. Chipul său avea o expresie foarte rea, dar nepăsătoare și, deși nu am avut impresia că se uita neapărat la noi, am trăit o stare de repulsie la gândul de a trece pe lângă el. Însă nu am vrut să se lase să se vadă această senzație, considerând-o fără importanță.
Ne-am consultat în legătură cu cel mai potrivit drum pe care să o luăm, hotărându-ne să mergem spre dreapta.
Deodată am auzit un om care alerga în spatele nostru; el a strigat: „Doamnelor, doamnelor”. Când ne-am întors, a spus cu un accent care mi s-a părut neobișnuit, că drumul nostru este în cealaltă direcție, adăugând: „Pe aici... Căutați casa”.
Deși am fost surprinsă că ni s-a adresat, am primit cu bucurie indicația și i-am mulțumit. Omul s-a îndepărtat în fugă, având un zâmbet ciudat pe chip; alergarea sa a încetat brusc, la fel cum începuse, nu departe de locul în care ne aflam.
Îmi amintesc că bărbatul era tânăr, rumen în obraji și avea un păr negru, destul de lung. Nu mai știu cu ce era îmbrăcat, ci doar că materialul hainei era negru și gros și că avea încălțări bombate.
Am continuat să mergem, străbătând un mic pod ce traversa un mal verde, aflat sus în dreapta noastră și care cobora apoi către un ochi de apă foarte mic și umbrit, ce licărea în depărtare.
Un firicel de apă cobora de undeva de sus și era atât de firav, încât părea că se pierde înainte de a ajunge la micul ochi de apă.
Am urmat apoi o potecă îngustă, până când am ajuns aproape imediat la grădina în stil englezesc din fața Micului Trianon. Locul era părăsit, însă îmi amintesc că, pe măsură ce ne apropiam de peluză, mi-am tras fusta cu sentimentul că s-ar fi aflat cineva pe-aproape și trebuie să fac loc, iar apoi m-am întrebat de ce făcusem asta.
Fragment din cartea Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon. O uluitoare experiență de proiecție spontană în trecutul îndepărtat
de Anne Moberly & Eleanor Jourdain