Când pereții au urechi, iar strada nu-și ține gura
Dacă socialismul a fost, pe lângă altele, și o sursă de umor sănătos ne putem întreba contemplând chipul etern radios al lui Stalin, rotunjimile bonome ale lui Nikita Sergheevici Hrușciov, entuziasmul pasionat al lui Leonid Brejnev sau seninătatea afișată de un Alexei Kosîghin sau Walter Ulbricht. Însă oricine a trăit într-o țară semnatară a Pactului de la Varșovia nu poate decât să confirme: nu a existat călător priceput care să revină din Moscova sau din Berlinul de Est, din București sau din Varșovia, din Praga sau din Budapesta, fără o desagă plină de anecdote, istorioare și glume în care principiile teoretice și practice ale comunismului să strălucească în toată seva lor comică. Și după cum vom vedea, nici Belgradul nu a făcut excepție de la regulă, deși Iugoslavia nu a fost țară semnatară.
E un fenomen aparte, ce se regăsește în alte țări, atunci când istoria acestora a fost zguduită de un personaj sau un eveniment remarcabil. De exemplu, au circulat anecdote despre ticurile generalului de Gaulle, se zvonea că se ducea noaptea pe malul unui lac din Bois de Boulogne pentru a încerca să meargă pe apă, se pretindea că întotdeauna când îl întreba pe prim-ministrul Michel Debré cât e ceasul, acesta răspundea imperturbabil: „Este cât vreți să fie, domnule general”.
Și pe vremea președintelui Gerald Ford, despre care Lyndon Baines Johnson spunea profetic: „Nu poate să meargă și să mestece gumă în același timp”, circula o istorioară despre unicele trei cărți pe care le avea în bibliotecă și despre faptul că pe a treia nu apucase să o citească până la final pentru că destinul îl trimisese la Casa Albă.
În Germania nazistă, se povestea că un profesor s-a plâns, într-o discuție cu un prieten – ofițer de la Gestapo, că niciun elev din clasă nu știuse să-i spună cine a scris Hamlet. Peste câteva zile, cei doi s-au întâlnit din nou, iar ofițerul i-a declarat satisfăcut: „Autorul a fost un evreu pe care l-am arestat ieri... A mărturisit.” Aceeași istorioară există și astăzi, dar personajul este un ofițer KGB.
Și sub alte dictaturi – spre exemplu cea din America Latină – regimul și conducătorii au fost obiectul unei intense activități de la gură la ureche, dar se pare – poate privilegiul timpului? – că regimul sovietic deține recordul absolut al glumelor și anecdotelor politice, atât în ceea ce privește cantitatea, cât și continuitatea.
Pe vremea „Tătucului popoarelor”, cei ce relatau asemenea istorioare erau mai numeroși în lagărele de muncă forțată decât în orașe; răspândirea sau simpla lor ascultare se pedepsea cu opt ani în lagărele de muncă forțată pentru „propagandă antisovietică” sau „ne-denunțare a propagandei antisovietice” sau chiar – oare doar o glumă? – pentru „afișarea unui zâmbet antisovietic la auzul unei asemenea anecdote”. De altfel, Soljenițîn relatează în O zi din viața lui Ivan Denisovici că avantajul unui lagăr de muncă forțată este că acolo te poți exprima mai liber... decât în libertate.
Fragment din cartea Când pereții au urechi, iar strada nu-și ține gura
Anecdote, povestiri și glume despre seceră și ciocan