Intunericul este doar absenta vremelnica a luminii
A păstra tăcerea este în tradiţiile spirituale autentice fie semn de protejare a secretului revelat prin iniţiere, fie de smerenie care exclude gestul de apărare când omului i se aduc acuzaţii nedrepte. În simbolistica decăderii este, însă, dovadă elocventă de laşitate – a tăcea din frică, a nu rosti adevărul, a-l trăda pentru că nu te mărturiseşti de partea lui.
Luni de zile miliarde de oameni au ieşit din propriile case cu faţa pe jumătate acoperită. Mulţi s-au fotografiat şi s-au postat în acest fel pe paginile de socializare.
Oficialităţile au apărut la evenimente şi luări de poziţie purtând măşti. Celebrităţi de toate felurile s-au ostenit să transforme masca într-un accesoriu şic – combinaţii de culori sau eleganţa negrului, imprimeuri, croială, cristale Swarowski sau de-a dreptul diamante, toate au fost folosite ca artificii de stil. O cochetărie derizorie ca o linguriţă de miere într-un pahar de otravă.
Ce anume a imprimat în subconştientul colectiv omniprezenţa imaginilor de chipuri acoperite, cu zâmbetul anihilat şi respiraţia înăbuşită? Ideea de făptură umană vulnerabilă, la voia unui pericol care o decade din măreţia complexităţii sale dumnezeieşti. Şi starea de frică. O frică mai mare decât pericolul fizic. O frică ce ignoră temeiurile adevărate ale existenţei noastre în lume. Şi la drept vorbind, cu atât mai paradoxală sădirea unei asemenea angoase, cu cât experţii s-au contrazis copios cu privire la eficienţa măştii în spaţiul public.
De la semnul tăcerii care protejează misterul iniţierii spirituale simţite drept hrană a vieţii autentice, imaginea actuală a gurii închise de o bucată de cârpă alunecă vertiginos spre o semnificaţie opusă: omul pradă uşoară stihiilor. Omul care îşi caută protecţia într-un obiect nici măcar folositor atunci când e purtat în masă şi de cei sănătoşi. Merită să ne întrebăm despre mutaţiile de percepţie pe care le produc comportamente acceptate la unison de naţii întregi.
Ce sentimente induce imaginea unei jumătăţi de planetă închisă în casă? Chiar dacă azi cetăţeni din toate colţurile lumii circulă într-o oarecare libertate prin oraşele lor. Şi cum putem, vorba românului, întoarce tot răul spre bine? Orice efort de creştere lăuntrică presupune să dăm jos măştile şi fricile – să stăm faţă în faţă cu realitatea noastră profundă. Orice şansă de regăsire a centrului existenţei implică să ne conectăm cu centrul propriei fiinţe.
Frica celor care speră să se protejeze în continuare purtând masca e o oglindă pentru ceea ce avem să depăşim fiecare pentru a trăi cu adevărat din miezul inimii noastre. Obstacolele care s-au ridicat social în calea comunicării afective dintre oameni au obligat peste noapte la o viaţă cu valorile răsturnate – a îmbrăţişa, a atinge, a săruta au fost decretate periculoase, iar cine s-ar fi încăpăţânat să le manifeste s-a pomenit acuzat de iresponsabilitate şi egoism.
A te izola a fost resemnificat prin a-ţi păsa de ceilalţi. A sta pe canapeaua personală a devenit suprema acţiune care ajută la înfrângerea duşmanului invizibil. Casa s-a transformat în cetate în care omul are de rezistat unui asediu permanent. Spre deosebire de culturile sacre pentru care acasă este o extensie firească a sufletului. Acasă trăieşti intimitatea cu propria fiinţă şi cu cei hărăziţi drept familie. Acasă înseamnă locul de reculegere, de interiorizare şi de tandreţe cu Dumnezeu.
Luni de zile pentru miliarde de oameni acasă a devenit mai degrabă arest la domiciliu. Şi totuşi întunericul este doar absenţa vremelnică a luminii. Când absenţa e resimţită dureros, sufletul se trezeşte de-a binelea şi se ridică în căutarea luminii. Iar când dorul e atât de intens, nici frica, nici amărăciunea, nici gesturi şi comportamente repetate de mulţimi mari de oameni nu îl pot opri.
Dimpotrivă, toate acestea devin un motiv în plus ca sufletul să-şi împlinească adevărata vocaţie – extazul îmbrăţişării depline cu Lumina luminilor.
Din revista Yoga Magazin nr. 105/106